Succesul nu doare pentru că e prea mult, ci pentru că atinge acolo unde, cândva, nu ne-am simțit destul. Pentru unii oameni, fiecare reușită aduce bucurie. Pentru alții — o neliniște tăcută, un gol, o voce interioară care șoptește: „Nu merit asta.”

Sunt acei oameni care, deși performează, se sabotează exact când lucrurile încep să meargă bine. Care se ascund în spatele perfecționismului, se judecă necruțător și se tem mai mult de succes decât de eșec.

Acest articol vorbește despre ei. Despre rana insuficienței, despre frica de a fi văzut și despre acel tip de durere care nu vine din lipsă de rezultate, ci din lipsa unei iubiri necondiționate trăite în copilărie.

 Te invit sa iei parte la analiza psihodinamică: Ce se ascunde în spatele autosabotajului?

De unde vin toate acestea? Ce a trăit Robert în copilărie?

Pentru a înțelege de ce Robert nu se poate bucura de propriile succese, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, în copilăria lui. Acolo, în acei ani în care identitatea începe să prindă contur, s-au plantat semințele unei rușini care avea să încolțească în fiecare etapă a vieții lui.

Tatăl lui Robert era un om cu un trecut dur și o luptă interioară neîncheiată. Era adesea agresiv atunci când bea, dar în momentele de mahmureală devenea vulnerabil și plin de regrete. În astfel de clipe, îl lua pe Robert deoparte și-i spunea:

„Aș vrea să pot fi altfel… să nu mai beau, să fiu mai puternic, poate atunci m-ar iubi și ea…mama ta”

Aceste confesiuni îl puneau pe copil într-o poziție imposibilă: de salvator, de terapeut, de martor tăcut al unei neputințe masculine transmise din tată în fiu. 

Tatăl său, la rândul lui, crescuse în umbra unui bărbat impunător – bunicul lui Robert – un om respectat, gospodar, cu o autoritate naturală care domina aerul din casă.

Tatăl nu a reușit niciodată să-și găsească propriul loc. 

Era „băiatul lui tata”, rămas mic și neimportant, chiar și când devenise el însuși tată.

Mama lui Robert nu a fost violentă fizic, dar cuvintele ei au lăsat urme adânci:

„Tu nu o să reușești niciodată, ești ca taică-tu.”

Venea dintr-o familie crescută într-un climat rece, competitiv, în care frații erau comparați și evaluați în funcție de ce realizări aveau. În acea lume, afecțiunea nu se oferea – trebuia câștigată. Dacă nu erai „cel mai bun”, nu contai.

Această mamă nu știa cum să ofere susținere emoțională – pentru că nu primise niciodată. În schimb, știa cum să ceară, să critice, să impună. Iar Robert, copil fiind, a învățat că pentru a fi văzut sau iubit trebuie să merite asta în fiecare zi. Și chiar și atunci, tot nu e sigur că va primi ce are nevoie.

Familiile din care provin părinții lui Robert au fost, fiecare în felul său, școli ale supraviețuirii, nu ale iubirii.

Bunicii din partea tatălui – un bărbat muncitor și o femeie dură, de la țară, cu puțină disponibilitate emoțională.

Bunicii din partea mamei – reci, orientați spre performanță și comparație.

Acolo s-a pierdut vocea blândeții. Acolo s-au învățat rușinea, frica de eșec și dorința de a te ridica doar ca să dovedești că „nu ești un nimeni.”

Robert e parte dintr-un lanț lung de oameni care au fost învățați că:

            •          A iubi înseamnă a critica.

            •          A te exprima înseamnă a te expune.

            •          A reuși înseamnă a atrage pericol sau invidie.

Rănile din copilărie nu dispar doar pentru că am crescut. Ele se transformă în tipare de comportament, în reacții emoționale automate, în moduri prin care ne raportăm la muncă, relații, succes sau eșec.

În cazul lui Robert, toate acele experiențe dureroase s-au adunat într-un sistem interior care funcționează după câteva „reguli invizibile”: