Tot aud mereu atâtea persoane care vin în cabinet, că vocea aia critică din mintea lor nu tace, și nu ei o înțeleg… Da, vocea aia poate fi blândă și alte ori atât de critică.

Împărtășesc cu tine în acest articol părerea mea, bazată pe ceea ce și eu am trăit, părere susținută și de cercetătorii și specialiștii cu scrierile cărora am rezonat.

Ca să ajungi la tine este nevoie de exercițiu! Și chiar dacă faci tu conștient acest exercițiu, sau nu, viața o să te provoace până “ te va strânge cu ușa “și te va împinge să ajungi la tine. Pentru că practic pornirea cea mai intensă de când ne naștem este aceea de a susține sentimentul de conectare. Nevoia vitală a bebelusului este aceea de a fi conectat cu mama sa.

Am să îți spun o situație din cabinet, cu acordul clientului:

“Corina , mi-am creat scenariile din mintea mea, și le povesteam altora despre o altă realitate, imaginară, ca și când era reală, am dat alte valori oamenilor din familia mea,
i-am ridicat pe niște piedestaluri, pentru ca aveam nevoie de cineva grozav acasă și îmi doream să simt că aparțin, însă în esență, eu nu percepeam asta, în adâncul meu după iluziile pe care le transmiteam altora, dorindu-mi să mă cred și eu, ma simțeam nicăieri. Eram atât de trist și gol. Îmi doream sa fiu acceptat… să fiu si eu văzut ca fiind grozav, interesant, să mă vadă și pe mine cineva…
Dar real vorbind , provenind dintr-o familie modestă, nu impresionam pe nimeni cât să îmi umple golul de afecțiune, pe care îl resimțeam ca și copil… și uite asa continuam să trăiesc inventând încă o minciună, o alta viață… pe care sincer, chiar mi-ar fi plăcut s-o trăiesc. Dar constat acum în terapia cu tine, că astea au fost mecanismele mele și neîncrederea pe care o percep acum, și rușinea de a ma arăta așa cum sunt… Dar cine naiba sunt? Cum sunt?

Iubesc o femeie, sau cel puțin așa cred că simt, că o iubesc, dar mă ascund. În mintea mea aud tot felul de gânduri, de voci, cum că dacă ar știi ea cum sunt, m-ar respinge. O voce îmi spune că eu oricum nu am ce sa îi ofer unei astfel de femeie, să îmi văd de lungul nasului și să mă mulțumesc cu ce mă alege. Eu rămân tânjind la ea, și îmi pierd vremea, îmi umplu timpul și golul din pat, cu alte femei, dar în suflet nu ajunge niciuna, a reușit doar ea sa resusciteze stropul de viață ce era acolo. Îmi doresc, îmi reprim, mă revolt, mă răzbun ….”

Cam așa sună mărturia unui client în cabinet într-o după amiaza însorită. Dar la el, e încă gri, mohorât și rece.

În ceea ce mă privește, încă mă surprind în procesul meu de vindecare și evoluție.
Îmi dau seama de clișeele mentale pe care și eu ca noi toți de altfel, mi le-am făcut.
Cum și tu îți dai seama, poate nu foarte clar, dar recunoști în adâncul tău iluzia. Eu întotdeauna am simțit în interiorul meu liniște, bucurie, plăcere, iubire …iubire și entuziasm. Poate că și tu la fel. Hai sa vedem!

Te invit să faci acest exercițiu cu mine, chiar în clipa asta.
Așează-te confortabil și în liniște cumva, egal ca ești în mașină în parcare, sau citești articolul ăsta în timp ce aștepți pe cineva, sau poate ești la birou și îți arunci o privire pe aici. Haide, te îndemn să-ți dai 2 clipe și sa faci exercițiul acesta practic:

Inspiră, expiră. Încet, profund. Încă o dată. Inspiră, expiră.
Și acum coboară cumva parcă în adâncul inimii tale. Și stai aici un pic cu tine. Doar simte, percepe și închide ochii pentru câteva clipe.

Cum se simte? E cald în inima ta? Percepi vreo stare de neliniște? Tristețe, durere, frică?
Doar observă. Ca să ajungi la tine este nevoie de exercițiu!

Sunt multi care se pierd, intră în depresii, s-au îndepărtat și s-au deconectat atât de mult de la ei înșiși. În foarte multe materiale de specialitate este confirmată ipoteza că rănile noastre emoționale sunt formate și activate de acasă, de către cei doi parinți.

Potrivit Harville Hendrix și Hellen LaKelly Hunt: “obosiți, furioși, deprimați, distrași, bolnavi, ocupați sau triști, părinții noștri eșuează în hrănirea sentimentelor noastre de securitate și confort. Și de aici fiecare idee neîmplinita declanșează o altă senzație, anxietate, și în neștiința noastră infantilă, nu avem foarte clar ce este aceasta suferința pe care o percepem și nici cum sa o oprim, căutând astfel să revenim la sentimentul de siguranță , activând mecanisme de adaptare primitive.

In funcție de temperamentul nostru și de forma pe care o ia interacțiunea cu părinții, care poate fi de neglijare sau de intruziune, mecanismele noastre de apărare iau și ele numeroase forme:
- plângem pentru a atrage și a primi mai multă atenție
Ssu
-ne retragem departe de atenția și atingerea parinților noștri distrași, negând până și faptul ca am avea nevoi.

Fie părinții au fost prea implicați , spunându-ne ce sa facem, ce să gândim și ce să simțim, fie au fost absenți fizic și emoțional, neimplicați, noi devenind anxioși și preocupați de sine, tânjind după experiența conectării pline de bucurie.

Prin luare aminte și maleabili învățăm comportamente și ce e de făcut pentru a primi iubire și acceptare . Socializarea și ea , în continuare mai taie din sentimentul nostru de siguranță, acceptare și conectare, pentru că prin interacțiunea cu ceilalți inevitabil ajungem să descoperim, că anumite aspecte ale noastre “nu sunt bune”. Aceste aspecte se pot referi la ceva din modul în care arătăm și vorbim, se pot referi la lucrurile care ne interesează, la abilitățile noastre sau la cât de atractivi suntem fizic.

Și așa sentimentul nostru de a fi bine cu noi se diminuează și mai mult și sfârșim ca o umbră a sinelui nostru adevărat și deconectați de contextul nostru social.

Părem maturi, avem funcții și responsabilități, dar suntem răni mergătoare, încercând cu disperare să trăim viața din plin, în timp ce în mod inconștient, ne dorim să restaurăm acea senzație originară de conectare și vitalitate fericită pe care o aveam atunci când ne-am născut.

Terapia. Terapia, este răspunsul meu pentru toate întrebările și durerile emoționale.
Caută ajutor, găsește persoana cu care rezonezi și începe procesul tău de REconectare cu tine.